Veșminte, podoabe și reprezentarea acestora în pictura vremii

Veșminte, podoabe și reprezentarea acestora în pictura vremii

Fiecare popor – ca şi fiecare etnie din cadrul unui popor – îşi expune personalitatea, cultura, dar şi răspunde mediului cultural în care se află, prin modul în care se îmbracă. Veşmintele reprezintă – în mod cert – răspunsul simbolic la lumea din jur, dar şi un semnal care individualizează, apropie sau îndepărtează interlocutorul. După calitatea acestora, după posibilele accesorii sau după modul în care se poartă, hainele sunt cele care acoperă trupul spre a individualiza sufletul. Aşa se creează sinteza integratoare a unei etnii, aşa se arată individualitatea creatoare şi spiritul individualizant. Expoziţia Veşminte, podoabe săseşti şi reprezentarea acestora în pictura vremii îşi propune să atragă atenţia asupra unei populaţii (etnii) care a influenţat pozitiv – nu numai prin moda pe care o impune – istoria poporului roman. Vedem ce avem de asimilat / învăţat, dar si ce am transmis implicit sau explicit. Din acest joc s-a născut un dialog creativ si un concept greu de explicat pe scurt: Muzeul Naţional Brukenthal. Este un exemplu evoluat de simbioza spirituala si de relaţii interetnice fără cusur.

Ace de voal, paftale şi cingători din aur şi argint bătute cu pietre preţioase, costume şi accesorii vestimentare, toate sunt semne ale dezvoltării economice pe care o atinseseră saşii din Transilvania în secolele trecute. Preluând şi adaptând elemente din vestimentaţia occidentală, populaţia săsească şi-a creat o lume bazată pe eleganţă şi rafinament.

În primul rând sunt costumele… Costumul nu este atât de perisabil cum pare la prima vedere, pus la adăpost de praf şi lumină, el se conservă aproape perfect. Însă fiind obiecte de consum, hainele se păstrează foarte rar. Dacă în secolele anterioare se colecţionau doar veşmintele aparţinând personalităţilor, din secolul al XIX-lea, muzeele au început să colecţioneze mărturii ale unui trecut vestimentar comun, dar aflat pe cale de dispariţie. Colecţia de veşminte a Muzeului Naţional Brukenthal este una din cele mai valoroase din Transilvania, conţinând în principal costume şi părţi componente ale costumelor de patricieni, care datează din secolul al XVII-lea până în secolul XX. Pe lângă valoarea documentară, piesele au o deosebită valoare artistică şi memorială, parte dintre ele aparţinând unor personalităţi importante pentru istoria Transilvaniei. Una din cele mai fidele reproduceri a costumului transilvănean a fost realizată la iniţiativa consilierului cabinetului curţii din Viena, Rebentsch, care a dorit redarea în mod cât mai apropiat de realitate a costumului transilvănean specific pentru fiecare categorie socială. Colecţia sa de tablouri, datată în 1731, conţine 44 de tablouri în miniatură reprezentând costume variate, de la patrician, preot, student, până la ţăran român, sas şi maghiar sau muzicant ţigan, confecţionate prin colaj, din materialele folosite la acea dată.

Nu exista o modă specifică copiilor. Până la vârsta de 5-6 ani, îmbrăcămintea consta dintr-o rochie lungă şi un şorţ, pe care le purtau peste o cămaşă, după care, treceau la o vestimentaţie asemănătoare cu cea a părinţilor, în funcţie de categoria socială din care proveneau.

Pentru a stăvili luxul şi opulenţa aduse de suflul nou al modei vieneze, în anul 1752, Magistratul oraşului Sibiu a emis “Regulamentul ţinutei şi poliţiei”, care reglementa modul în care populaţia oraşului avea voie să se îmbrace în funcţie de clasa socială din care provenea. Cu acest prilej locuitorii Sibiului erau diferenţiaţi în nouă clase sociale. În regulament erau precizate pentru fiecare clasă în parte articolele vestimentare şi accesoriile care se cuveneau a fi purtate şi materialele din care acestea puteau fi confecţionate. Pentru că prevederile acestui regulament erau foarte greu de respectat, opt ani mai târziu, în anul 1760, a fost emis unul nou, mult mai sintetic şi moderat. Moda vremii dovedeşte însă că toate încercările municipalităţii de a opri cheltuielile exagerate ale populaţiei pe obiecte de lux şi de a diferenţia statutul social prin vestimentaţie s-au dovedit a fi zadarnice.

Dezbaterile despre o nouă reglementare a ţinutei au fost reluate la Viena în anul 1766, când breslaşii au încercat să promoveze textilele locale, dar împărăteasa Maria Theresia a interzis acest gen de regulamente, ceea ce a determinat încheierea epocii recomandărilor stricte în privinţa garderobei. Cetăţenii sibieni nu au rezistat tentaţiei de a etala o bunăstare de care în realitate nu beneficiau. Conform însemnărilor lui Michael von Brukenthal într-un document datat în 1781, sărăcirea populaţiei locale se datora şi unor cheltuieli exagerate pe îmbrăcăminte şi accesorii: Dependenţa dintre situaţia socială şi cea materială a cetăţeanului a fost nesemnificativă în trecut prin folosirea produselor autohtone pentru confecţionarea îmbrăcămintei, în zilele noastre, tendinţa spre lux ce creşte cu fiecare zi, nu poate fi satisfăcută de produsele interne.

Influenţa modei vieneze a fost hotărâtoare pentru burghezia sibiană. În literatura vremii întâlnim astfel de remarci: Saşii poartă două feluri de haine pe cele tradiţionale şi pe cele noi. Pe cele din prima categorie le îmbracă persoanele vârstnice, pe când funcţionarii şi literaţii pe cele noi.

Accesoriile vestimentare, evantaie, umbreluţe, poşete, bastoane, din ce în ce mai rafinate şi în ton cu moda, pe lângă rolul utilitar, aduceau un plus de eleganţă şi subliniau statutul social al persoanelor care le purtau. Bastoanele, de exemplu, au devenit apanajul bărbaţilor cu maniere elegante, iar umbreluţa sau evantaiul erau nelipsite dintr-o ţinută feminină în ton cu moda. Există în costumul săsesc piese de inspiraţie medievală şi renascentistă: cingătoarea cu reliefuri metalice (Maitz), paftaua de pe piept (Heftel), cilindrul de catifea purtat fete pe cap (Borten). Piesele cele mai spectaculoase din expoziţie sunt cele din colecţia de artă decorativă a Muzeului Naţional Brukenthal, care este una dintre cele mai bogate şi valoroase din ţară. Ea cuprinde câteva piese de referinţă pentru istoria prelucrării metalelor preţioase din Transilvania, adevărate capodopere ale genului, executate în marea lor majoritate de meşterii argintari sibieni. Piesele de podoabă, cele mai multe de provenienţă central-europeană, în special vieneză, au un puternic impact decorativ. Obiectele din argint, uneori aurite, cu pietre preţioase sau semipreţioase, relevă diversitatea de tehnici de prelucrare folosite: turnare, ciocănire, ajurare, filigran. Elementul care asigură liantul între costum şi accesoriile sale sunt cele 18 reproduceri, portrete de epocă, aparţinând Galeriei de Artă Românească a Muzeului Naţional Brukenthal. Portretele patriciatului săsesc constituie un important capitol de artă transilvăneană, surprinzând evoluţia picturii laice din secolul al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea, dar şi transformările sociale şi din domeniul mentalităţilor ce le-au acompaniat. Tablourile constituie o sursă bogată de documentare, totuşi amănuntele privind fibra, tehnicile broderiei, materialul, nu pot fi relevate de imaginea unui tablou, fapt care justifică importanţa acordată colecţionării costumelor şi accesoriilor vestimentare.

Unii dintre noi vor să gonească timpul, alţii nu vor să îl dea uitării; însă pentru fiecare dintre noi persistă ceva din parfumul unei seri trecute şi oricine poate deveni puţin melancolic atunci când descoperă atmosfera unei epoci demult apuse. Sperăm ca prin alăturarea tablourilor, a vestimentaţiei şi a accesoriilor să reuşim transpunerea celor interesaţi în lumea patriciatului săsesc din secolele XVII-XIX.